miercuri, 30 iunie 2010

fado. muzică pentru cameleoni

Într-o bună dimineaţă, la o zi după ce împlinise melancolica vîrstă de 51 de ani (iar Brazilia lui Kaka, Luis Fabiaono şi Maicon se distrase cu Chile în optimile de finală), Alex Leo Şerban se trezi, la Lisabona, în camera Marilyn, metamorfozat într-un menuet nemaiîntîlnit. Cei din conducerea hotelului Florida s-au jurat că n-a fost mîna lor, iar domnul Leo a fost nevoit să accepte că nu era vorba de vreun vis şprinţar de-al lui Kafka, ci de o monumentală farsă a destinului implacabil.

Cum Menuetul nostru, marilynofil din fire, era singur cuc în cameră cu Diva pop a secolului douăzeci, a profitat de ocazie şi-a intrat în vorbă cu dumneaei. Mai ales că Marilyn Monroe, din tablouri şi fotografii, a fost cea care l-a abordat mai întîi.

MARILYN: Ce mai faci, scumpule? Te simţi bine?
a.l.ş: Mulţumesc de întrebare. Sincer să fiu, din postura asta, mă simt un pic mai bine decît un... fado.
MARILYN: O, iartă-mă pentru ţinutele retro, dar chiar nu-mi mai plac fotografiile astea. M-au prins aşa de îngîndurată... Un poème un peu triste.
a.l.ş: Arăţi bine. And I know that you know that I know a Marilyn picture is worth a billion words, right?

MARILYN (rozîndu-şi o unghie deja mîncată pînă la tencuială): Eşti sigur? Sunt atît de agitată înaintea partidei dintre Portugalia şi Spania... Am emoţii mari pentru Cristiano Ronaldo.
a.l.ş: Păi Portugalia este o echipă bună, nu? Dar să ştii că pe Ronaldo îl confund cu Ronaldinho. Mă rog, ţinînd cont că am ajuns în Argentina crezînd că Maradona e brazilian (şi nu mi-a spart nimeni capul), presupun că ori am avut mare noroc, ori nu e aşa grav.

MARILYN: Ha, ha! Cu Dinho? Mor de rîs cu tine... Cum să-l încurci pe Cristiano cu Dinţosul? Ştiai că Ronaldo a fost descoperit de un român de-al tău, Loţi Boloni, pe vremea cînd antrena, aici, la Sporting Lisabona?
a.l.ş: Am impresia că Loţi ăsta de care zici este mai mult maghiar decît român. Oricum, mă bate gîndul să renunţ la cetăţenia română. Dar nici prin minte nu mi-ar fi trecut că eşti atît de împătimită după fotbal. Bănuiam că “some like it hot”

MARILYN: Well, nobody's perfect.Vedem meciul împreună? Poate îmi faci cinste şi cu o sticlă de şampanie că tot a fost ziua ta. Apropo, cum ai petrecut?
a.l.ş: Deci am sărbătorit cu nişte stridii jumbo, într-un loc special. Simplu şi discret - o cafeluţă la cafeneaua lui Pessoa, dar nu aia ştiută de toata lumea, ci alta, ştiută de happy few...

MARILYN: (Tăcere)
a.l.ş: (Tăcere)
MARILYN: (Chicoteli)
a.l.ş: (Chicoteli)

MARILYN: De ce chicoteşti acolo?
a.l.ş: Nu chicoteam, mă gîndeam că, aşa microbistă cum nu te ştiam, ai fi fost tare haioasă în rolul Victoriei Beckham.
MARILYN: Cum naiba s-o fi jucat eu pe anorexica aia? Acum rîzi de mine?
a.l.ş: Ţi se pare că rîd?

(continuarea pe dilemaveche.ro)

si noi cu cine sa tinem?

practic, nici nu mai stii... :)

marți, 22 iunie 2010

ori meci, ori film

am aşa o impresie ca n-am mai vazut un film de vreo 22 de saptamani.
azi dimineata, era bine, posomorat si racoare afara, mi-am pus la rece un demisec alb, 2010 - 'carlos the jackal' si un vin rosu-insangerat din 2008, 'the soviet story'.

marți, 15 iunie 2010

argentina es más argentina. el mundial es más mundial

adica argentina este mai mult decat argentina, iar mondialul este mai mult decat un mondial.
daca nu ma credeti pe cuvant, ma veti crede pe imagine si pe muzica lui clint mansell & kronos quartet

si va promit eu ca argentina lui maradona, messi si tevez
va fi, peste trei saptamani, noua campioana mondiala.
cat de greu pot trece trei saptamani?

p.s.
(mai multe povesti despre mondial (vazut la 'lampa cu caciula'), pe dilemaveche.ro)

duminică, 13 iunie 2010

nopti africane – a doua noapte / ma numesc verde

(explicatie foto: forever green)

mă numesc green, robert green, dar mă tem că de azi înainte voi fi cunoscut drept ”ucigaşul”. dacă înaintea meciului cu sua, mi-ar fi spus cineva că voi rămîne forever în memoria englezilor, l-aş fi sărutat din tălpi pînă-n subsuori. însă nu mi-aş fi imaginat niciodată că...

tot încerc să dau vina pe jabulani, pe băşica aceea buclucaşă confecţionată din latex indian, termoplastic din poliuretan-elastomer din taiwan, acetat de vinil, poliester, bumbac, lipici şi cerneală made in china. dar-ar dracii-n ea de minge!

au trecut ore bune de cînd am scăpat jabulana-n plasă şi am făcut de rîs albionul (egal chinuit cu statele unite, după un început fantastic de meci), dar mi-e imposibil să ma obişnuiesc cu crima. m-am zvîrcolit în pat toată noaptea, însă n-am putut aţipi nici măcar un minut. zăceam ca o plăcintă în intuneric şi zăream umbre umblătoare. (...)

(continuarea pe dilemaveche.ro)

sâmbătă, 12 iunie 2010

Nopţi africane – prima noapte / VUVUZELE

Am avut ghinionul să văd meciul de aseară, Franţa - Uruguay 0-0, cu Boris Yellnikoff si cu alţi câţiva prieteni. Pe Boris îl ştiti, probabil, de la cinema, dintr-un film al lui Woody Allen. Eu sunt amic cu el, dar vă asigur că nu-i nici o bucurie să-l ai în preajmă în timpul unui Mondial. În fine, tipul a predat teoria fizicii cuantice la Universitatea Columbia, a fost căsătorit cu o femeie frumoasă cu bani, are o minte sclipitoare şi câteva idei fixe. Una dintre acestea este ca, desi adoră campionatele mondiale de fotbal, nu suportă vuvuzelele.

Ascultati doar ce a debitat între minutele 72 si 75, când uruguayanul Forlan a irosit cea mai mare ocazie a meciului:

‘Nu sunt un tip simpatic. Şarmul nu a fost niciodată o prioritate pentru mine. Şi ca să vă spun cinstit, Cupa Mondială din Africa nu e chiar cel mai plăcut turneu final pe care o să-l vedeţi în viaţa voastră. Şi asta numai din cauza vuvuzelelor. Aşa ca dacă aveţi poftă de dezmierdări, dac doriţi să vă simţiţi bine o dată la patru ani, vă recomand un masaj thailandez ca la carte.
Nu inteleg cum le dă voie sa intre pe stadion cu ţiuitoarele ale infecte. Sunt oamenii simpli din lumea a treia, desigur. Nu şi-au putut permite câte un clarinet, dar, totuşi, ce naiba înseamnă tot bâzâitul ăla asurzitor?'
(...)

(continuarea pe dilemaveche.ro)

vineri, 11 iunie 2010

nopti africane. cu pantacruel

timp de 31 de nopţi, cît durează cupa mondială de fotbal din africa de sud, voi fi noua dvs. şeherezadă. mă refer la jurnalul ei, ci nu la celelalte chestiuni mai ruşinoase. şeherezada şi ceva în plus, desigur, căci va fi vorba de multe poveşti - poveşti poliţiste, agathachristiene, lacrimogene, gogoliene, ludice, danbrowniene si chiar cărtăresciene, dacă se poate. şi cred că se poate.

de asemenea, vom avea personaje dintre cele mai infricoşătoare, adevăraţi criminali în serie – messi, cristiano ronaldo, kaka, ribery, rooney, eto'o, buffon, xavi, torres, david villa, gourcuff, diego milito, sneijder, robinho, tevez, di maria, thierry henry, drogba, iniesta, robben, pirlo si alţi ”ucigaşi” (de meciuri) plătiţi care marchează cu zambetul pe buze.

vom intra, apoi (cu crampoanele, fără menajamente), în mintea bolnavă de fotbal a acestor idoli de mucava, si vom scormoni adînc în trecutul şi-n conştiinţa lor. iar după partide, la un spriţ rece, vom discuta pe marginea celor mai insemnate evenimente cu diverse personalităţi (mai vii sau mai trecute în nefiinţă), cu fel şi fel de minţi luminate, de la da vinci, marilyn monroe şi caragiale pînă la lady gaga, quentin tarantino sau ilie moromete.

aşadar, va aştept la o lună plină de dramolete, comedioare şi nopţi albe, caniculare.

marți, 8 iunie 2010

cupele mele mondiale / scrisorica* de la diego armando maradona

Din lipsa de preocupari (si, probabil, dintr-un abuz de nostalgie), cu doua zile inaintea Mondialului din Africa de Sud, am avut o discutie serioasa cu niscaiva condamnati la neuitare. In fapt, eroi ai turneelor finale idoli de verdeata si racoare ramasi inchisi pe viata in mintea ingusta si sufletul meschin al milioanelor de microbisti din lumea larga.
Pe unii dintre acestia i-am convins sa intocmeasca cu nerv si ardoare cate o succinta autobiografie. Apasat de amintiri noduroase, ‘El Pibe d’Oro’ mi-a scris con La mano de Dios si cu stiloul primit de la El Lider Maximo.

Iata misiva lui Maradona:

M-am nascut cu numele de Diego Armando Maradona la 30 octombrie 1961 in Villa Fiorito, o suburbie in Lomas de Zamora (vechiul Lanús), la sud de provincia de Buenos Aires. Ca si acum, Villa Fiorito era impanzita cu numerosi descendenti ai familiilor italiene si spaniole care ridicasera din nimic sumbrele mahalale ale orasului.
In 1964, pe cand eram doar un ţânc pofticios, adulmecam scrumbii afumate si priveam cu jind la baietii care jucau fotbal de la amiaza pana tarziu in noapte, in spatele cocioabelor arse de soare.
Eram saraci lipiti, iar lui tata, un zidar destoinic, scazut la trup si scurt la vorba, dar bun meserias, nici nu i-ar fi trecut prin minte sa risipeasca putinii banuti pe o minge de piele. Cu toate acestea niciunul dintre cei opt copii, trei baieti si cinci fete, nu l-am dispretuit pe batran.

Tot pe atunci, intr-o dupa-amiaza de toamna inolvidable, am inceput sa cred in minuni. Mama, o femeie cucernica, subtirica si specializata in coacerea painicilor dolofane, era casnica si-mi pregatea una pastelitos de dulce de leche (dulce de leche: 300 gr, harina: 600 gr, manteca: 350 gr, sal: una pizca), cand varul meu, Beto Zorate, a intrat pe usa si m-a sarutat pe obraz. Mai intai m-a impuns cu glasul lui scamosat, o balmajeala despre cei trei ani pe care tocmai ii implineam si apoi, quiero lloras, Dios Santo!, mi-a fugit pamntul de sub picioare. Ei bine, in fatza mea se afla cea mai frumoasa minge de fotbal pe care am vazut-o vreodata.
In noaptea aceea (si in cele care au urmat) am dormit cu ea in brate, inspaimantat ca, in somn, vreun golan fara inima ar putea intra tiptil prin alunecare sa ma deposedeze de balon.

Mai departe m-am apucat de fotbal... Aveam vreo zece ani cand un domn ciufulit, cu chistoc intre buze, s-a oprit in fata mea si m-a intrebat daca nu cumva mi-ar placea sa joc pentru Cebollitas, adica pentru ‘micile cepe’, la echipa de juniori a celor de la Argentinos Juniors. I-am mărturisit că nu prea mă omoram eu după cepe mici şi că aş fi preferat nişte mere mari. Am acceptat insa oferta si a doua zi, de dimineata, m-am prezentat la noul meu loc de munca.
Sase ani mai tarziu, cu doar zece zile inainte de a implini 16 ani, am debutat ca fotbalist profesionist la Argentinos Juniors. Desigur, familia mea era mandra de mine, iar eu i-am promis atunci mamei ca intr-o zi, cand voi ajunge putred de bogat, le voi cumpara o casa mare cu cate un televizor in fiecare camera, ca sa ma vada jucand.

Cu toata atmosfera deprimanta a acelor ani, in care tortura, moartea si ‘disparitiile’ (mai mult de 40.000 de persoane rapite si pierdute fara urma) erau la ordinea zilei, fotbalul ramanea bucuria de capatai a argentinienilor, iar eu ma simteam un om deosebit de norocos.
Spre sfarsitul dictaturii militare, am trecut la rivala Boca Juniors care a platit pentru a ma avea in teren fabuloasa suma de 1 million de lire sterline. La Boca n-am facut prea multi purici pentru ca FC Barcelona, care pusese de multisor ochii pe mine, le-a inchis gura conducatorilor din Buenos Aires cu o valijoara simpatica de piele, napadita cu 5 milioane de lire sterline.

De acum aveam la discreţie tot ce-şi putea dori un pitic îndesat, urât şi cu cercel în ureche: femei frumoase, bani, faimă, femei ţâţoase, coca, şi toată viaţa înainte. Dar vai de capu’ meu, ay Dios mio!, El mi-a aflat gandurile marsave si m-a pedepsit crunt. Nu direct, ci printr-un macelar de doi pesos cu minte de gaina, Andoni Goikoetxea. Bascul ăsta cretin, hijo de puta!, mi-a frant fuleul in doua si mi-a rupt piciorul in trei.
În cele din urmă, m-am refăcut miraculos, dar, după o ceartă nasoală cu boss-ul catalanilor, am aterizat la Napoli – alti nebuni cu bani (dar aceeasi piesa). Peninsularii au scos din buzunar pentru serviciile mele nici mai mult nici mai putin de 7 milioane de lire sterline, nou record mondial in materie. In Serie A am ajuns, cum ar spune DiCaprio, the king of the world. Şi tot acolo, langa Vezuviu, pe pământurile lui Enrico Caruso, a început decăderea mea.

Mai înainte a fost Cupa Mondială din Mexic. Cel mai mult mi-a plăcut perfidul meci împotriva Albionului, din sferturile de finală. Întâlnirea venea la puţin timp după sangeroasa confruntare britanico-argentiniană din Insulele Falkland. De astă dată, însă, le-am tras-o noi.
Ca aperitiv le-am servit (cu umor sec) o palmă grea. A fost, de fapt, putin din capul meu si mai mult din mana lui Dumnezeu. I-am lasat apoi pe englezoi sa fiarba in suc propriu, cateva minute - nu mai mult de patru, dupa care le-am aratat ce inseamna cu adevarat durerea si puterea - recunosc, m-am inspirat putin de la maestrul Keyser Söze.
Asadar am luat mingea cu mine din jumatatea noastra de teren si am pornit-o in galop (cum se poate observa si din imaginea de mai sus) spre poarta lor infama. Infama si trista. Tin minte ca acum ca am atins mingea de 11 ori, timp in care am pierdut pe drum 5 bestii si un portar competent, Peter Shilton, si abia dupa aceea le-am infipt cutitul in rana. Asta, asa, ca sa se-nvete minte.

Penita de aur a lui Diego alerga pe hartie aproape indescifrabil, grabindu-se sa ajunga la cea mai neagra perioada din viata sa - necazurile in lant, ghinioanele si supradozele care au fost la un pas sa-i curme viata.

Ca să ştiu o treabă, m-am însurat cu Claudia Villafane, iubita mea din copilărie şi mama fiicelor noastre, Dalma si Geannina. Claudiei nu i-am fost intotdeauna fidel (nici nu aveam cum in situatia mea), dar pot spune ca am iubit-o fara tagada intreaga viata. Fireşte, am avut o nuntă ca-n basme (chiote, aroganţe, tămbălau, milioane de dolari chletuiţi - vreo 3) cu mii de invitaţi, cu orchestre întregi de tango, cu fostul Rolls Royce Phantom al lui Joseph Goebbels (brrr!), cu 99 de ghiuluri de aur ascunse în tortul nupţial, un tort uriaş cu fructe imbrăcate în marţipan alb, înalt de 1,65 metri şi greu de 70 de kilograme (parametrii mei tehnici de atunci, dacă va interesează).
Mai apoi, după dementa ‘un estate italiana’, s-au pus toti pe capul meu: poliţia, Camorra, comisarul Catani, copiii din flori (majoritatea numiţi Diego Armando), mamele copiilor din flori, nemţii din finală, arbitrii, comisiile de disciplină şi fiscul.

Mai apoi, dupa acea ‘un estate italiana’ dementa, s-au pus toti pe capul meu: politia, Camorra, comisarul Catani, copiii din flori (majoritatea numiti Diego Armando), mamele copiilor din flori, nemtii, arbitrii, comisiile de disciplina si fiscul.
Mi-am mai revenit din supărare în anul 2000, când, chiar dacă ştiam că nu aveam nimic în comun cu Gabriel Garcia Marquez (cu exceptia unui amic comun la Havana), am scris o autobiografie melodramatica. ‘Yo Soy El Diego’ s-a vândut ca pâinea caldă, fiecare argentinian procurându-şi cate un exemplar. Banii pentru drepturile de autor i-am trimis prin mandat poştal lui Fidel şi poporului cubanez.

Intre timp am ajuns selectionerul ‘pumelor’ si spaima jurnalistilor. In unii am tras cu pusca, pe altii i-am spurcat cum mi-a venit la gura, iar peste cativa am trecut cu masina. Din nefericire nu a murit nici unul.

Diego s-a semnat si la urma a mai adaugat un post scriptum :

Ar mai fi multe de spus, dar timpul mă presează. Chiar acum mă grabesc sa-mi duc echipa în faţa plutonului de execuţie, acelaşi în faţa căruia, cu mulţi ani în urmă, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa.
Şi să ştii că n-am uitat de promisiune... Dacă Argentina căştigă titlul mondial în Africa, voi alerga în curul gol prin Buenos Aires, aşa cum l-am văzut făcand pe Bobby de Niro în ‘The Deer Hunter’.

..............................

* deşi faptele inşirate aici s-au petrecut întocmai, scrisoarea de faţă este de-a dreptul (şi cu totul) imaginară..

lapte si miere / 3 zile pana la cupa mondiala

joi, 3 iunie 2010

ma numesc delicat pantacruel / poveste din istanbul

sunt un mort viu – un amarastean melopatetic care a vazut o data luminile bosforului, iar acum zace lesinat pe malul dulce al dambovitei. daca luni dimineata imi cheltuiam cu luare aminte ultimul banut de argint pe o mana de cevizli helva si pe o alta de rahat duble fistikli (un rahat de te lingi pe degete), mai pe seara am priceput ca sufletul nauc si mintea vraiste mi-au ramas acolo, in inima batranului stanbul (sunt melodramatic, cum am spus),
insa nimeni, inafara ticalosilor care-mi calca fara stire domeniul, ‘vivir para contarla’, nu are habar de cate mi s-au intamplat in fostul constantinopol.

iar palatul acela de 55 de stele a stiut din prima clipa ca ma va seduce din calcai pana-n sprancene cu aerul sau din o mie si una de nopti instelate, cu opulenta sa, cu megaopulaneta sa, cu maxiopulenta sa, cu gigaopulenta sa.

nenorocitul mi-a ascultat rasuflarea taiata cand mi-a pus pe tava cheile tuturor incaperilor raiului, din aur si argint, despre care doar auzi povestindu-se in carti si filme
si din care razbat rauri de fripturi si frigarui, siruri nesfarsite de caracatite triste, somoni odihniti, calcani nervosi sau bibani fericiti, colonii de branzeturi si mucegaiuri, aisberguri turbate de inghetata esuate-n grote de ciocolata incandescenta, flancuri fastacite de baclavale stinse-n caimac alb ca zapada si valuri de vinuri si brize de vinuri de toate soiurile, de toate gusturile si nuantele, de toate neamurile si toate ramurile.

dupa care m-a ridicat din patul sultanului, din culcusul seherezadei cu saltea inteligenta de mii de euro, imponderabila, in care nu dormeam, ci pluteam de-a dreptul,
si m-a carat pe brate, de pe un continent pe altul, de-a lungul marilor, ba cu limuzina, ba cu iahtul, la cele mai selecte, cele mai cochete, cele mai smechere si mai fitzoase restaurante si cluburi din oras.

si abia daca reuseam sa imi mai trag sufletul intre o moschee albastra, un mall decopertat si un bazar nemarginit,
ca o luam iarasi de la capat si eram saltat peste varfurile de otel ale zgarie-norilor si, de acolo, mi se dadea drumul de-a berbeleacul in jacuzzi, in sauna si-n piscina, de fiecare data in aceasta ordine, de multe ori chiar la ora doua noaptea, sub razele blonde ale lunii imbufnate de atata risipa.

si in vreme ce ma afundam in piscina, timpanele mele, rasfatatele lu tata, chinuite peste zi de cantecul asurzitor al sirenelor din formula 1, s-au dezmierdat atunci cu un light-jazz ce venea tocmai din adancurile lenese ale bazinului, pana-am adormit si pana m-am trezit in zori, pentru ca

doar cateva ore mai tarziu miracolul sa se surpe ca un castel de carti, ca un final de 'usual suspects' si sa fiu repezit in avion
- mister pantacruel (fost delicat pantacruel), is asked to submit to the gate 207
cu destinatia berceni. s-auzi si sa nu crezi, cu destinatia berceni.


*****
epilog
de trei zile nu m-am mai intors cu gandul acasa. ma cauta nevasta mea cu ochelari, politia comunitara (pentru sapunurile, sampoanele si balsamurile pe care le-am luat cu mine la plecare), amicii ahtiati dupa rahate, muscatele sfrijite din balcon. sotioara mea draga s-a prapadit de plans, tot asteptandu-ma cu cafeluta reincalzita la portita.

eu sunt cel ce nu mai sunt,
cel care am murit, desi continui sa umblu printre vii, printre www-uri, printre curvele, gabrielele vranceanu firea, cainii si blocurile de la marginea bucurestiului, de la nemarginea bucuriei.